Cadou marca Sun Food

După o absenţa îndelungată, dar nu nejustificată, am revenit! Avem multe de recuperat, însă postarea de data aceasta este dedicată Sun Food România!
Din partea acestora am avut o plăcută surpriza de sărbători, o cutie plină cu delicioase conserve!

Năut hrănitor, ananas gustos, dar şi porumb dulce, crocant, numai bun pentru o pizza aburindă!

Şi pentru că o simplă prezentare nu e suficientă, vă prezint şi câteva reţete simple, în a căror fabricare puteţi utiliza cu mare încredere produsele Sun Food!

Pizza cu năut, pe care o puteţi găsi aici.
Hummus cu morcovi şi năut, aici.
Chifteluţe din porumb dulce, aici.
Pizza cu ananas, aici.
Salată de ton, aici.

Bucătăreală plăcută!

Bucuria- este sau nu de negăsit...

Despre bucurie se spun multe... Unii îşi petrec întreaga viaţă  căutând-o, alţii se împiedică de ea la tot pasul, iar alţii se înfruptă din ea cu nesaţ.
Fericiţi cei din urmă aş îndrăzni să afirm, pentru că au descoperit cheia unei vieţi fericite: capacitatea de a se bucura de MICILE plăceri pe care viaţa le presară la tot pasul!

Iar eu, alături de aceştia, ca un copil cu ochii de-a dreptul bulbucaţi de plăcere, mă bucur de Bucuria! Încă nu aţi înteles nimic....!?

Atunci, să vă destăinui secretul...

Înfruptaţi-vă cu Bucurie!!!!!!! E dulce, e colorata, e  veselă, este pur şi simplu BUCURIA- pentru trup şi pentru suflet!

Pentru pici şi bunici, mămici şi tătici, proaspăt îndrăgostiţi sau amici... cu toţii zâmbesc mai cu spor când au Bucuria!

Acum, într-o notă mai serioasă...  De ce aduce BUCURIA bucurie!? Ei bine, ciocolata are darul minunat de a elibera dopamina şi ENDORFINELE! Dar ce fac doamnele endorfine! Ei bine, sunt răspunzătoare cu calmarea durerii, inducând organismului o uşoară stare de relaxare, euforie, deci BUCURIE! Motiv pentru care în copilărie până şi cea mai mică îmbucătură de ceva dulce, ne făcea să fim toată ziua cu gura pân la urechi!

Aşa şi acum, ca adulţi, ne "drogăm" cu porţia să îi zicem zilnică de dulce, pentru a ne gâdila endorfinele şi a ne face, automat mai fericiţi!

Iar voi fetelor, poate că aţi observat că în anumite perioade dintr-o lună, aveţi o poftă nebună de dulciuri! Nu e de mirare, căci organismul uman ştie singur ce să ceară pentru a îi fi mai bine!

Ce trebuie să ştim este că starea euforică trece destul de repede după ce nivelul de glicemie din sânge se reglează. Desigur, un nou cubuleţ de ciocolată ar putea fi o soluţie! Dar contează şi ce dulce este.

Eu vă recomand bomboanele Bucuria! Nu au acest nume fără motiv, iar dintre celelalte dulciuri aflate pe piaţă la ora actuală, pot să vă spun cu mâna pe inimă că sunt cele mai gustoase! Nu vă pot garanta că sunt 100% sănătoase, însă vă pot garanta că după ce aţi mâncat o cantitate semnificativă de bomboane bucuroase, nu o să vă doriţi să vă înnecaţi stomacul în litrii de apă din cauză că aţi fost supra-îndulciţi!

Arahida e arahidă, aluna este aluna, vişina-vişină, iar gustul lor, DIVIN!

Personal sunt topită după bomboanele Chişinău de seară şi Moldova, bomboane pe care le şi procur de fiecare dată când întâlnesc în drumul meu pe la metrourile bucureştene chioşcurile Bucuria (chioşc ca cel de mai sus)!

Vă recomand cu mare căldură şi încredere aceste bomboane! Leagă prietenii, încălzesc inimi, îndulcesc certuri şi bucură inima!

Iar voi, băieţi, data viitoare când vreţi să vă surprindeţi iubita, cumpăraţi un pumn de bombonele colorate şi aromate, ascundeţi-le la spate şi când vine ea, SURPRIZĂ!
Sunt sigură că uimirea, bucuria şi plăcerea pe care o să le citiţi în ochii ei vor rămâne adânc întipărite în sufletele voastre!

Unde găsiţi Bucuria:

1. Facebook Bucuria
2,Site oficial Bucuria (de unde vă puteţi achiziţiona porţia zilnică de bucurie, cu livrare la domiciliu!)
3. Locaţii din ţară:

- Metrou Piaţa Unirii 1 şi 2
- Metrou Piaţa Romană
- se mai găsesc prin unele pieţe din Galaţi şi am văzut că şi în Braşov

Spor la mestecat Bucurie dragilor! Şi dacă aţi încercat deja bombonelele astea, aştept impresii!

Cum să păstraţi zmeura proaspătă mai mult timp

Probabil că mulţi şi-au pus această întrebare, mai ales dacă dispun de o cantitate mai mare de zmeură pe care nu o pot utiliza imediat, însă din care, de-a lungul a câteva (mai multe) zile, vor să prepare diferite prăjiturele, fursecuri, torturi, îngheţate, etc..
Ei bine, şi eu mi-am pus această întrebare, mai intens ce-i drept anul acesta, când producţia noastră de zmeură a fost cu certitudine impresionantă!
Şi slavă Domnului, încă mai are rod din abundenţă drăguţa de ea!

Să ştiţi că treaba este cât se poate de simplă şi la îndemână. În primul rând nu trebuie să spălaţi fructele. În al doilea rând, trebuie să le stropiţi cu câteva picături de zeamă de lămâie şi să le acoperiţi bine sub un strat generos de frunze de viţă-de-vie. Şi le puneţi bine, la rece, în frigider. Şi asta e, acum zmeura voastră o să reziste mai mult, iar voi vă puteţi bucura de ea şi de prăjiturile minunate pe care le preparaţi din aceste fructe!
Simplu, uşor şi garantat din moş-strămoşi!

Sper să vă fie de folos acest mic sfat! Şi până una, alta, vă invit să vă inspiraţi din reţetele de prăjituri cu zmeură de pe blog şi vă anunţ că vor urma şi altele, noi şi foarte gustoase!



!!! Menţionez că pozele utilizate nu îmi aparţin şi nu am nici un drept asupra lor!!!

Mitz cea norocoasă

Cu siguranţă vă amintiţi de ghemotocul mititel de blăniţă găsit acum ceva timp pe un câmp din apropierea Bucureştiului! Ei bine, după ce s-a acomodat cu brio în noua ei locuinţă, tot ce are de făcut este să se joace... iar noua ei achiziţie în materie de jucării este o..... cutie!
Vă las să vă distraţi puţin cu Mitz....

Iar noi ne regăsim cât de curând la o nouă postare! Până una alta, vizionare plăcută!

Sirop de trandafiri

Când eram mai puştoaică aşa... (nu că acum aş fi mare băbăciune), ţin minte că de primăvară devreme, până toamna târziu, cât încă se mai putea sta afară, toate mesele noastre, inclusiv cele festive, se ţineau afară, în curte, la umbra unui dud cu o coroană mare, mare şi verde (care mai trăieşte şi acum şi ne răcoreşte verile)!
Şi ţin minte că vara, în mijlocul căldurilor cele mai aprige, la loc de onoare pe mesele de sărbătoare stătea siropul de trandafiri! Mi-a rămas în minte de atunci culoarea lui rubinie, ce strălucea ademenitor în razele soarelui.... parfumul dulce cu iz de acasă şi gustul incredibil. Pe atunci îl beam cu sifon şi gheaţă, mititei fiind ciupindu-ne la limbă! Şi să nu credeţi că era treabă uşoară cu sifonul ăsta... nu, verişorul meu şi eu făceam cale lungă, până la ieşirea din sat după câteva sticle din acest elixir.
Acum sifonăria nu mai ieste, nici unii oameni, iar gustul copilăriei parcă nu mai e nici el acelaşi. Cu toate acestea, tufele de trandafiri au rămas neclintite din locul lor, rodind în curte an după an, fără ca cineva să mai profite de florile lor.
Anul acesta însă, în amintirea clipelor fericite şi atât ne inocente, cu multă melancoli în suflet, am antrenat toate femeile familiei, de la străbunică la mămică în proiectul TRANDAFIRII DE DULCEAŢĂ!!!
Acestea fiin spuse, las imaginile să vorbească!

De data aceasta siropul se odihneşte la umbra alunului bătrân, străjer al visurilor copilăriei noastre, martor a câteva generaţii de copii ai familiei şi loc de refugiu... Natura are felul ei special de a fi lţngă tine, chiar dacă nu o realizezi.

Pentru siropul de trandafiri aveţi nevoie de:

- 200 g petale de trandafiri de dulceaţă (Trandafirul de Damasc)
- 2,5 l apă
- 4 g sare de lămâie
- zahăr (o să înţelegeţi de ce nu e precizată cantitatea mai târziu)

Preparare:

Petalele se aleg şi se spală bine în apă rece pentru a elimina praful şi eventual insectele. Pentru sirop nu este nevoie să îndepărtăm partea albă din petală. Petalele se scurg de apă şi se fierb 10 minute în 2,5 l apă, împreună cu sarea de lămâie. Zeama astfel obţinută se dă după foc şi se ţine acoperită până a doua zi, apoi se filtrează printr-un tifon.
La 1 l de zeamă se pune 1 kg de zahăr. Apoi se pune iar pe foc, amestecând până ce zahărul se topeşte, apoi siropul se mai fierbe 10 minute. În timpul fiertului amestecăm în sirop pentru a elimina spuma şi supraveghem vasul îndeaproape.
Siropul se toarnă clocotit în sticle, care se vor căpăci, se vor înveli în pături şi se vor lăsa până a doua zi să se sterilizeze.
De asemenea, putem turna siropul în sticle şi după ce s-a răcit, însă în acest caz trebuie consumat mai repede şi păstrat la rece.

Deşi poate pentru mulţi acesta nu e decât un sirop, pentru mine e ceva mai mult, e un sirop de poveste!
Când iei o guriţă mică din acest elixir, o altă lume, în care totul era posibil, se derulează în faţa ochilor...

În speranţa că o să găsiţi un strop de inspiraţie şi că asemenea lui Alice în Ţara Minunilor, aveţi şi voi sticluţele voastre magice care să vă poarte în lumi paralele, nu îmi rămâne decât să împart cu voi puţin din magia siropului meu de trandafiri!

S-aveţi poftă (poate de un strop de copilărie)!

Ghemotocul din neant IV

Dragelor şi poate şi dragilor, vă eram datoare cu încă o parte a povestioarei pisicuţei norocoase! De atunci şi până acum s-au întâmplat multe... examene pe bandă rulantă, nopţi de scris pentru lucrarea de licenţă şi lipsa de interes a profesorului coordonator... plus o durere de spate cumplită care mă cam ţine în pat! Se cere o drumeţie la doctor pe mâine... Însă, trebuie să îi mulţumesc acestei dureri că am ocazia să vă scriu! Mă simt atât de "bine" în cât orice activitate mi-a fost suspendată, mai ales cea intelectuală. Şi printre junghiurile atât de simpatice mi-am zis că măcar despre Mitzi să vorbim...

Simpatica motănică a fost tare, tare cuminţică pe tren, stârnind admiraţia tuturor, chiar şi a naşei! După ce a fost eliberată din cutiuţa în care a fost transportată pe drumurile Bucureştiului, s-a cuibărit bine în braţe, apoi a cercetat cu ochi mari şi curioşi noua locaţie în care se afla. După ce a văzut ea cât de interesant este să te uiţi pe geam şi că poţi vâna fără griji fiinţele alea cu două picioare de afară, s-a liniştit. Tot drumul a făcut năniţă dându-se în spectacol ca o adevărată lady ce este ea! Se răsucea, se întindea, torcea, stătea cu burtica în sus...Se mai trezea ea la opririle trenului că se vânturau oamenii prin vagon, dar în rest somnic nene, nu glumă! Trei ore şi ceva am tot sforăit, în brăţică, unde era cald şi bine şi comfortabil....
Ajunsă în noua ei casă, a păşit cu timiditate, mirosind totul cu mare băgare de seamă... În scurt timp însă a ajuns la concluzia că are o casă întreagă la dispoziţie (nu doar o cameră, ca înainte), prin care poate să zburde, să se caţăre şi să ţopăie în voie... Ba chiar de la atât entuziasm a căzut şi în bolul cu apă... udând totul în jur!
Iar acum, după aproape două săptămâni de la escapada ceferistă, Mitzi s-a făcut stăpână pe casă şi ne vânează cu mare dibăcie picioarele şi papucii!
Iar dimineaţa, dacă nu suntem prompţi cu masa, se urcă pe marginea patului şi ne plonjează în cap!
Zilele astea a fost puţin cam supărată că nu m-am mai jucat cu ea, dar ţinând cont că nu mă pot apleca nici să mă leg la şireturi (slavă domnului că e cald şi nu prea e nevoie de şireturi) am o scuză destul de solidă pentru lipsa mea de implicare în activităţile micului balaur mustăcios!
Până la noi povestioare cu simpatica Mitzi, vă doresc tuturor multă sănătate şi o săptămână cât mai bună! Şi să ne auzim cu veşti mai bune şi fără dureri de spate!

Vă salută şi Mitzi!

Ghemotocul din neant III

Nu am mai postat nimic de ceva vreme... Faptul că am avut o perioadă tare aglomerată, plină de tot soiul de treburi, nu este o scuză, aşa că, deşi am destule examene "pe vine", mi-am luat o mică pauză, ca să vă mai povestesc ce face Mitzi! Aşa, ca un remember, prima parte a povestioarelor o găsiţi aici, iar cea de a doua, aici.

După cum vă spuneam, domnişorica ne-a dat deşteptarea la ora 6 dimineaţa! Şi asta aşa, ca să ştiţi, a rămas ora ei de trezire! La 6 fix, în fiecare zi, o codiţă pufoasă te gădilă pe la nas să o bagi în seamă.
I-am dat să mănânce, apoi mi-am dat seama că de fapt are nevoie să meargă la toaletă. Aşa că l-am târăt pe Vlad din pat, afară, în grădiniţa blocului şi am lăsat-o pe Mitzi să îşi facă nevoile. Dacă aţi fi văzut cât de veselă zburda printre tufişurile cu flori, printre rămurele şi frunzuliţe... O scumpete mică şi pufoasă! Am lăsat-o câteva minute pe acolo, până când s-a dat alarma în cartierul pisicesc şi au început să se strângă toate pisicile din cartier! În momentul acela, am decis că nu e momentul să riscăm un atac "armat" asupra unui puişor care şi aşa era destul de stresat.
Ajunşi în casă, ne-am pus să mai repetăm puţin pentru examen, apoi am smotocit puţin pisica, i-am adus pământ într-un recipient, i-am arătat că acolo se face ce trebuie, am smotocit-o puţin şi am plecat spre examen! A fost bine, am plecat repede, apoi am decis să ducem pisica la veterinar.
Am avut norocul să dăm peste o doctoriţă tare amabilă, care se vedea clar că îşi face meseria pentru că îi place! A consultat-o, iar concluzia a fost că trebuie operată... trebuia să îi desprindă pielicica de sub bărbie, apoi să o aducă în poziţia normală. Aşa că Mitzi a fost anesteziată şi dusă în sala de operaţii. Cât am aşteptat am avut aşa nişte emoţii, de parcă era copilul meu pe masa de operaţii! (şi nici măcar nu am un copil, aşa că nu vreau să îmi imaginez cum e când chiar ai unul)
Doamna doctor i-a cusut buziţa în poziţia normală, lucru destul de greu pentru o pisică atât de mică, după cum ne-a spus şi ea. Apoi, toată lumea din cabinet s-a chinuit să îi facă un guleraş pe măsură, lucru şi mai dificil, la ce gâtuţ mic avea. Până la urmă s-a improvizat ceva şi ne-au dat pisica acasă, cu indicaţii clare asupra a ce trebuie să mănânce, cum trebuie îngrijită.
Bietul pisoiaş cred că a stat aproximativ 5 ore sub anestezie... avea şi momente când se mai trezea, dar avea capul aşa greu, că nu putea să îl ridice. Până la urma a reuşit să se târască prin camera lui Vlad, cu gulerul la gât şi capul în jos, merge aşa în virtutea inerţiei, cât am fost noi la masă. Noroc că mi-a dat prin cap să mă duc la ea şi am găsit-o târându-se. Atunci am luat-o în braţe şi s-a calmat. Dar nu după mult timp, nu ştiu cum a reuşit, dar şi-a scăpat jumătatea inferioară a maxilarului, unde era şi operată prin guler. Atunci să vedeţi chinuială să tăiem gulerul mai repede şi să îl scoatem ca să nu se sufoce, sau mai rău, să îşi agraveze starea. Aşa că am lăsat-o fără guler şi de la 2 până pe la 6 am stat cu pisica în braţe, în vârful patului, ţinând-o de lăbuţele din faţă, ca să nu îşi dea peste operaţie. Şi doamne, avea o plăcere să facă asta. Mă rog, o durea, e adevărat, căci avea momente în care suspina şi plângea...
Până la urmă s-a trezit şi a învăţat destul de repede că nu are voie să îşi dea cu lăbuţele peste botic. Şi aşa ca o paranteză, oricum avea gheruţele tăiate. Aaa, da şi am si deparazitat-o, să fim siguri că nu ne dă cadou un puricel ceva.

 
Restul zilei a fost cuminţică tare, mânca, dormea şi ne distra! A doua zi, în mod evident ne-a dat trezirea la 6 şi a cerut impetuos, cu ochii mari, albaştrii, de bebel de mâncare! Pate făcut piure şi dizolvat în apă, căci nu avea voie să mănânce, trebuia doar să bea mâncarea, ca să nu îşi strice boticul proaspăt refăcut.
Eu în aceeaşi zi am plecat spre casă, căci venea Paştele şi l-am lăsat pe Vlad să aibă grijă de micul monstruleţ (aşa o alintăm noi).
Trei zile a trebuit să se ducă cu ea la veterinar să îi facă antibiotice, dar şi să îi dea să pape (din 4 in 4 ore) şi să se ocupe de schimbatul pământului.
Se pare că a făcut o treabă bună, pentru că la aproximativ o săptămână, când m-am întors, am găsit o pisică cu vreo 200 şi ceva de grame în plus, cu o blăniţă fină şi lucioasă şi cu mustăţile cu muuuuuuuuuuuuult mai lungi! De la un ghemotoc de 200 de grame, deja devenise o domnişoară de aproape 500 de grame! Şi foarte jucăuşă şi dornică de afecţiune. Doarme numai pe tine, vrea să stea doar în pat, că de, e membru al familiei şi dacă ar fi după ea, ar trebui să o mângâi toată ziua! A şi da, are o pasiune pentru picioare. Nimic nu e mai interesant şi mai frumos ca nişte picioare. Le lingem, le muşcăm, le atacăm, le îmbrăţisăm.... picioarele sunt adorabile, mai interesante decât orice jucărie din lume!
Şi uite aşa, din joacă în joacă, s-a făcut şi 13 mai, clipa în care Mitzi avea să scape de fire şi să fie o pisică fermecătoare.
Desigur, am protestat vehement şi am vrut să o muşcăm pe doamna doctor şi am plâns şi ne-am zbătut şi ne-a durut,  dar am scăpat de fire! Ba chiar am primit şi un carnet de sănătate, am fost iar deparazitată, mângăiată şi răsfăţată, aşa că am adormit bine merci în braţe la Amalia.
Noi, stăpânii i-am făcut adevărate provizii de mâncare, am vrut să îi luăm şi o zgărduţă, dar cea mai mică se înfăşura de 2 ore în jurul gătului ei şi tot era largă, aşa că am renunţat la idee.... apoi am plecat spre casă ca să ne pregătim pentru un alt examen.
Iar a doua zi, pe 14, după examen, Mitzi a fost anunţată că va face prima ei călătorie cu trenul... spre locul meu de baştină... căci la Vlad, a fost respinsă de părinţii lui.... din păcate, dar mă rog, fiecare cu tabieturile lui!
Însă călătoria plină de aventuri pe şine a domnişoarei Mitzi, cu altă ocazie!

 
Până atunci, nu uitaţi să fiţi oameni şi să acordaţi dacă nu o şansă, măcar un strop de atenţie micilor sufleţele care sunt pretutindeni! Bunătatea exprimată prin fapte, contează mai mult decât 15 mătănii la biserică, sute de mii puse la cutia milei, sau prezenţa duminică de duminică pe la uşile Bisericilor.

Mitzi vă doreşte mult noroc, un weekend plăcut şi să vă iubiţi animalele, cu maturitate şi responsabilitate!

Ghemotocul din neant III

Ne-am întors din vacanţă, ne-am odihnit burticile, iar acum putem să ne apucăm iar de treabă! Ca să începeţi mai cu talent munca, o să vă mai bine-dispunem puţin cu câteva istorisiri despre Mitzi. (pentru prima şi a d oua parte, click aici şi aici)
După cum vă povesteam, domnişoara ne-a trezit pe la 6 dimineaţa, cu chef de foame. I-am dat mâncare, şi-a umplut burtica şi apoi se tot foia. Eu, cu ceva experienţă în domeniu, mi-am dat seama că îşi caută loc de... budă! Aşa că l-am trezit frumuşel şi pe al meu iubit, ne-am îmbrăcat şi în loc să repetăm cu drag şi spor pentru examen, am ieşit cu pisica în grădiniţa blocului, să se uşureze!

Sărea mititica prin grădiniţă ca un titirez. E clar cât de mult îi place natura... Nu că m-ar mira prea tare, cărui animal nu îi place natura şi frumuseţea ei! Am stat noi 3 prin grădiniţă, domnişorica a zburdat fericită nevoie mare, s-a şi uşurat, până au reperat-o pisicile din cartier, destul de numeroase şi se pregăteau de atac. Atunci Vlad a prins-o pe asta mică şi am dus-o în casă. Am mers să îi aducem şi pământ, să aibă şi pentru toaleta din casă, iar noi ne-am îmbrăcat de examen. Nu foarte pregătiţi, dar bine-dispuşi! Şi vorba aia, cine se scoală de dimineaţă, departe ajunge... aşa şi noi am fost!
Am scris la examen, am luat şi toate bagajele mele de acasă (vreo 3 valize, un ghiozdan, o floare, o sticlă cu limonadă, iar lista e mai lungă) şi am schimbat iar 2 metrouri, o magistrală şi am luat autobuzul, în plină zi, pe călduri caniculare, Vlad cărând săracul ca vai de el, mai avea puţin şi făcea saună şi am ajuns acasă! Morţi de foame, vă jur! Dar nu am intrat bine pe uşă, nu am pus nimic în gură, că ne-am decis să luăm pisica la subraţ şi să o ducem la doctor, ţinând cont că a doua zi urma să plec şi vroiam să o tratez ca să pot să mă deplasez cu domnişoara Mitzi pe tren.

Am ajuns la veterinar, am dat pisica la consultaţii, cu menţiunea că suntem studenţi, stăm pe banii părinţilor şi nu avem cine ştie ce fonduri financiare... A consultat-o, iar verdictul a fost: operaţie! Trebuia să îi desprindă buziţa de jos iar, să o fixeze aşa cum e normal şi să o coasă la loc. Pentru asta era nevoie de anestezie... Vă spun sincer, miorlăia sărăcuţa pisică de îţi frângea inima. Aşa că eu, foarte curajoasă, l-am lăsat pe Vlad cu pisica şi medicul şi am ieşit afară din cabinet, să mă relaxez mângâind alte patrupede.
Pe domnişoara Mitzi au cântărit-o, au descântat-o, au anesteziat-o şi au operat-o. A durat ceva, în sala de operaţii era vânzoleală şi într-un târziu au ieşit cele două femei care s-au ocupat de operaţie. Pisica noastră era ca şi leşinată, dar cu o guriţă frumoasă, ca de pisică, nu o rânjită ca pisica din Alice în Ţara Minunilor.
Nu vă spun că doamnele doctor s-au chinuit să îi facă şi guler patrupedei. A fost ceva muncă, dar au reuşit să transforme un guler, cel mai mic de acolo. Tot la cabinet am aflat că are o lună, că unul din părinţii ei este de rasă, că o să aibă blăniţa lunguţă şi că e puricoasă! Dar rămâne între noi: oricum, am deparazitat-o.
Am plătit, i-am luat şi mâncare, căci lapte nu mai are voie să mănânce, de fapt nu se dă lapte la pisici că nu le face bine... şi am plecat spre casă.
Îmi pare rău că nu i-am făcut o poză cu gulerul ăla pe ea, însă la nici jumătate de oră nu ştiu cum a făcut nebunatica în anestezia ei, că şi-a scăpat jumătete de bot între mărginile gulerului şi am depus o operaţie de salvare a pisicii, căci se sufoca la care au participat 3 oameni! După, tot încerca să meargă, dar încă era sub efectul anesteziei şi se punea în patru labe, dar capu era greu şi îl târa pe jos! Foarte comic. Şi următorul pas, pentru că nu mai avea gulerul a fost ca vreo 5-6 ore să stau cu ea în vârful patului, să o ţin de labele din faţă ca să nu îşi dea peste cusături şi să strice treaba. Noroc că veterinarul îi tăiase gheruţele.
Eu cu pisica în braţe, mângâind-o că uneori, de durere mai plângea, mai mieuna, pisica dormind ca leşinata, iar Vlad, sforâind ca obositul. Pot spune sincer, că au fost unele dintre cele mai lungi ore din viaţa mea. Ca să nu vă mai spun că mă scăpam pe mine, dar nu puteam să las pisica, iubitul dormea, aşa că m-am abţinut. Aşa e când ai copilaşi. Şi când s-a trezit tăticu, s-a trezit şi fetiţa!

Mai sus o aveţi pe domnişoara Mitzi după operaţie, i-a rămas boticul strâmb, însă oricum e mai bine decât cum era!
Bun, s-a trezit, a tot încercat să se scarpine la bărbie şi pentru că nu o lăsam îşi muşca lăbuţele de ciudă, dar după aproximativ o oră, a renunţat la asta şi s-a concentrat pe joacă şi mâncare!
Şi desigur, pe dormit în pat, cu noi... Noaptea a fost mare scandal când a ajuns la concluzia că va trebui să doarmă jos, nu în pat, cu mami şi tati....
Şi uite aşa, Mitzi a rămas pentru câteva zile la Vlad, iar eu, a doua zi, cu strângere de inimă mi-am luat valizele şi am pornit spre dulcea mea casă, cu încredere că Vlad, se va descurca de minune cu pisica.
Şi da, mi-a părut rău că nu am putut să o iau acasă, dar domnişoara avea de făcut câteva drumuri la veterinar, pentru antibiotice, consult, depuricat şi altele!
Şi măine, e o nouă zi pentru o vizită la medic....
Până atunci, vă spun cu mare drag, că Vlad a pasat pate baby cat în fiecare zi la şase dimineaţa şi l-a dizolvat cu apă, ca să poată mânca mica puricoasă!
Şi joi, mă duc şi eu la ei, să văd ce fac! Deşi asta înseamnă să îmi scurtez vacanţa... dar merită! Dacă nu pentru ei, atunci pentru cine!

Ghemotocul din neant II

După cum vă spuneam ieri, am început să scriem o mini-serie de istorisiri în legătură cu pisicuţa găsită în lanul de grâu. În mare pentru că vrem să avem consemnată evoluţia ei, dar şi pentru că vrem ca voi, cititorii, să vă delectaţi şi cu altceva, ceva diferit! Şi dacă pentru noi ghemotocul ăstă mic şi pufos a reuşit să facă o schimbare, am zis să o împărtăşim şi cu voi: face miracole!
Dacă încă nu ştiţi despre ce vorbesc, prima parte a seriei Mitzi în vieţile noastre o găsiţi aici.
Ieri rămăsesem la partea în care cei doi cavaleri neînfricaţi au început cursa pe şolelel României pentru a aduce pisicuţa în Bucureşti, acasă la mine (mă rog, casa mea provizorie).
Aşa că... de aici preiau eu ştafeta pentru un moment şi să vă povestesc.... dar nu mai înainte de a vă prezenta vedeta!

După ce prietenul meu m-a sunat să mă anunţe de găsirea pisicuţei şi după ce am trecut peste frământările şi luptele interioare cu mine, dar mai ales cu logica, am scos laptele din frigider, l-am lăsat să se încălzească pe blatul de la bucătărie şi am aşteptat.... Făcând totuşi un lucru inteligen în timpul ăstă: am anunţat-o pe mama că o să aibă o nepoată blănoasă şi slavă Domnului, a avut o reacţie mult mai bună decât am sperat.
Între timp au ajuns şi haiducii mei cu minunata cutie de pantofi în care se afla pisicuţa. Vă spun drept, am avut şi am crescut pisicuţe de când eram în burta mămicii (şi nu vă mint, totul a început cu Aşchiuţă), dar când am deschis cutia asta şi am văzut drăgălăşenia aia atât de micuţă m-am îndrăgostit pe loc! Nu că ar fi un lucru prea greu de obţinut la mine, din moment ce ador toate pisicile din lume. Ideea e că ghemotocul îl are pe vino'n coace. I-am dat să bea nişte lăptic, apoi am început să o perii cu o periuţă de dinţi ca să imit limba aspră a mămicii ei, moment în care am observat că este lovită!
Cei care o lăsaseră în câmp să moară, nu au avut nici măcar bunul-simţ să o lase într-un mod uman, cel mai probabil o aruncaseră din maşină, iar pisicuţa fiind foarte mică, deci fără reflexe, a căzut în botic şi toată pielicica maxilarului inferior i se desprinsese şi îi era strânsă sub bărbie, iar dinţişorii de jos erau toţi dezgoliţi. Era comică, aveai impresia că râde tot timpul, dar nu era ceva normal, aşa că am decis pe loc, cu Vlad, desigur, să iau pisica şi să mergem la el, căci are în apropierea case un veterinar pe care îl cunoaşte.
Deoarece băieţii erau cu bicicletele, eu,împreună cu pisica a trebuit să o luăm pe jos, iar ei cu frumoşii lor cai de carbon. Imaginaţi-vă o pişpirică (adică eu), o cutie de pantofi miorlăitoare, o oră târzie în noapte (aprox. 10 şi ceva) şi feţele oamenilor! Aşa că Mitzi a fost plimbată cu metroul, a învăţat cum se schimbă magistralele, apoi s-a plimbat şi cu autobuzul. Iar eu am fost urmărită de un ciudat... de care am scăpat doar când l-am rugat pe Vlad să mă aştepte în staţie şi când a văzut ciudatul că sunt însoţită a făcut stânga împrejur.
Mitzi mititica, deşi nu ar trebui să fac copilul de râs, de frica metroului (zgomotul infernal specific) a făcut şuşu pe ea!
Bun, am ajuns noi la Vlad, i-am mai dat pişpirelului ceva de mâncare şi i-am pregătit căsuţa în care urma să doarmă. Iar noi, ne-am pus să învăţăm pentru examenul de a doua zi şi să îi găsim un nume păroşeniei!
Şi de la norocel, muchi, puişor şi altele, am ajuns la Mitzi! Mitzi, de la coana Mitza biciclista, că doar de, bicicletele au fost salvarea ei!
Iar a doua zi, la ora 6, Mitzi ne-a dat trezirea... Dar asta este deja o altă poveste!

Până data viitoare, vă lăsăm o poză cu pufoşenia!

Ghemotocul din neant

De data asta nu o sa vă  vorbesc despre mâncare, decoraţiuni, plante medicinale sau alte mici pasiuni ale mele. De fapt, de această dată, o să vorbim despre ceva mai special... Ba chiar avem şi un invitat! Invitat care o să înceapă istorisirea de astăzi. Aşa că să îi dăm Cezarului ce e al Cezarului şi pe voi vă invit să vă delectaţi...

"In data de 29 aprilie, fiind o vreme superba am decis impreuna cu Marin (camaradul meu in turele pe 2 roti) sa iesim la o tura. Initial eu doream sa mergem spre Snagov cu pornire la ora 18 insa din diverse considerente ce au tinut de Marin am ales sa mergem mai putin si pe o ruta mai banala (Bucuresti-Balotesti-Dimieni-Bucuresti) cu pornire la 18:30. zi si facut, ne-am intalnit, am pornit si dupa ce am trecut de Balotesti am oprit sa facem niste poze troacelor cu un lan de rapita. 

Dupa cateva minute de palavrageala si pozat, ne-am urnit la drum cu gandul ca pana acasa sa mergem intins. La cativa kilometrii de unde era lanul de grau, am dat de un lan de grau verde care mi-a atras atentia si la sugestia lui Marin am zis sa mai oprim sa facem cateva poze si acolo. Dat fiind faptul ca soarele apunea la acea ora si lanul de porumb se afla pe sensul opus directiei noastre de mers, am travesat soseaua si am trecut pe o portiune de teren proaspat arat.

 

  

 
Aici aveam sa o intalnim pe Mitzi, un pui de pisica cu varsta de o luna, de gen feminin. In timp ce faceam o poza, Marin ma atentioneaza ca e o pisica in spatele meu si sa am grija sa nu ma impiedic de ea. Initial am zis ca e o pisica obisnuita vagaboanda insa cand m-am intors si am vazut-o… pur si simplu am ramas surprins. 

Era atat de mica si prietenoasa incat a venit si s-a asezat pe piciorul meu.

 

Primul lucru a fost sa ne asiguram ca nu s-a pierdut de mama ei, cercetand zona. Nefiind nicio alta pisica sau semne ca ar fi vreuna pe acolo, am stiut ca nu o pot lasa acolo sa moara, cum probabil asta a fost intentia celui/celei/celor care au abandonat-o in acea zona. Am sunat-o pe Amalia (iubita mea) care e o iubitoare de pisici, cu scopul de a ii cere o parere spre a gasi o solutie. Desigur ideal era sa poata fi adoptata de ea. Dupa ce mi-a zis ca o pot lua de acolo si sa o duc la ea, l-am trimis pe Marin sa se duca dupa o cutie la una din gospodariile ce se aflau la ceva distanta de unde ne aflam. Acesta a reusit sa convinga o familie de batrani sa ne ofere o punga si o cutie de pantofi astfel ca am avut in ce sa o transportam. Dilema ce a urmat a fost cum o vom transporta. Dupa cateva modalitati esuate si dat fiind faptul ca afara incepea sa se intunece, pana in oras mai erau 15 kilometrii si la un moment dat ne alergasera si o haita de caini, Marin constata ca acea cutie de pantofi in care se afla pisica, ii incape in tricou si o poate transporta la piept astfel ca noi sa putem rula mai rapid.

A urmat un fel de contratimp pana sa ajungem la Amalia, cu pisica speriata de conjunctura, intr-o cutie ce avea cateva gauri date cu cheia ca sa nu se sufoce. Pe drum au mai fost necesare cateva opriri de verificare a pisicii pentru a ne asigura ca e totul bine si astfel am reusit sa o salvam pe Mitzi."

Aceasta este istorisirea prietenului meu, super-erou! Urmeaza să vă povestesc eu, partea mea de contribuţie în acest caz şi soarta micuţei Mitzi, însă asta, în următoarea postare! Şi desigur, dacă vreţi să ştiţi ce s-a mai întâplat cu ghemotocul mititel de blăniţă!

 

Gătim ca un bucătar Real!

În primul rând trebuie să vă spun că am fost extrem de uimită, dar şi mai fericită când am aflat că sunt una dintre cei 45 de câştigători ai primei competiţii Bucătar Real!
De când am aflat vestea şi până am intrat în posesia premiului, cratiţa aceea super drăguţă şi chic, numai la ea m-am gândit! Abia aşteptam să o văd şi să gătesc ceva în ea.....
Drăguţica asta albicioasă a intrat în casa mea într-o zi tare ploiasă, dar e semn bun, de bogăţie, lucru ce o să îl interpretez eu, în simbolistică proprie şi nu freudiană, ca pe o adevărată mană cerească, adică, frumuşica mea oală o să ne aşeze pe masă bucate bogate multe zile de acum înainte!

Magicul moment când am ajuns în casă şi am trezit-o la viaţă.....

E frumoasă foc! O bijuterie în bucătărie, ce să mai! Ocupă un loc de mare onoare în cămara mea, e regina tuturor oalelor!

Şi ca să nu mă las mai prejos, dar şi pentru că abia aşteptam să îi testez calităţile, am pregătit şi o reţetă, zic eu pe măsura ei! Un deliciu de mâncare; a fost devorată în câteva minute! Şi bun şi sănătos... pentru că vrem să îi avem alături de noi pe cei dragi nu oricum, ci sănătoşi, ca să ne bucurăm de ei şi cu ei din plin!
Aşa că vă prezint.... piureul de mazăre cu piept de pui!!!

Aveţi nevoie de:

- un piept de pui (al meu a fost pui de curte, dar e bun şi cel din comerţ)
- sare şi piper
- câteva bucăţele de usturoi 
- un păhărel mic cu vin alb
- puţin ulei de măsline
- o conservă mare de mazăre
- o lingură de bulion picant
- smântânică
- un blender 


Preparare:

Spălaţi bine-bine pieptul de pui, scurgeţi-l de apă, condimentaţi-l după gust şi faceţi-i un masaj uşor cu puţin ulei. Între timp, în cratiţa (sau oala pe care o aveţi la dispoziţie) puneţi câţiva stropişori de ulei la încins. Când încep să sfărâie, aşezaţi pieptul de pui în cratiţă şi răsturnaţi şi căţeii de usturoi! Stingeţi zarva din oală cu puţin vin şi lăsaţi să se pătrundă bine pieptul! Întoareţi cărniţa pe toate părţile, să nu se simtă discriminată şi când e gata scoateţi la odihnit pieptul pe o farfurie!
În zeama gustoasă care a rămas răsturnaţi cu încredere mazărea, mai puneţi încă puţin piper şi săricică, lingura magică de bulion şi lăsaţi să fiarbă!
Când e gata, chemaţi blender-ul să vă ajute şi faceţi un piure desăvârşit!

Umpleţi cu încredere farfuriile celor dragi, puneţi ca din fugă şi o lingură sănătoasă de smântână şi serviţi cât e încă aburindă, cu roşii zemoase sau ridichi iuţi ca focul!


 










 


Pentru cei mari o ţuică zdravănă de prune, să ajute digestia, căci merge mână în mână cu felu ăsta de mâncare boierească!
Iar pentru cei mici, o limonadă rece sau un compot de cireşe că tot e sezonul!
O mâncărică bună de te lingi pe degete, mai că nu mai ai nevoie nici de tacâmuri!

Şi ca să vă spun un secret, nu am ales mazărea la întămplare! Ci citind despre efectele ei benefice asupra sistemului imunitar şi a funcţionării optime a ochilor şi a pielii datorită vitaminii A, a conţinutului mare de vitamina C şi K, ce e fundamental pentru închiderea rănilor, coagularea sângelui şi rezistenţa osoasă, conţinutul de magneziu şi potasiu care ne ajută inima; iată doar câteva din proprietăţile bobiţelor astea, proprietăţi ce m-au făcut să decid că un piure de mazăre e cel mai bun pentru cei dragi mie!
Şi dacă aveţi copii pe acasă, ce poate fi mai bun pentru micii zvăpăiaţi, ce se julesc şi lovesc din mai nimic, decât o legumă gustoasă, ce vine cu un aport considerabil de vitamina K, perfect pentru ei!?

Şi să vă mai mărturisesc ceva.... oala de la Pyro Flam este extraordinară! Timpul de gătit se micşorează, oala se încinge foarte repede şi ajută mâncarea să se facă mai repede, e ca şi cum iar da un brânci de la spate, venind în ajutorul nostru, gospodinele care vor să se facă mâncarea mai repede să aibă timp şi de altele, sau care sunt în criză de timp, că au de hrănit o mică armată!
Dar cea mai plăcută surpriză pe care mi-a făcut-o oala de la Pyro Flam este modul în care se curăţă! Vă spun sincer, e ca şi cum s-ar spăla singură! Mai uşor de atât nici că se poate! E incredibil de uşor de curăţat, aş găti toată ziua în ea şi nu m-aş plictisi!
Mulţumesc aşadar pentru această minunată oportunitate şi pentru premiu, căci de acum ştiu cine e regină peste cratiţele, oalele şi tigăile mele! Oala de la Pyro Flam, din mai multe considerente! E frumoasă, e chic, se asortează cu orice tip de bucătărie, e de calitate, se spală uşor şi cel mai important, reuşeşte să convingă mâncărica să se facă mai repede!

Mai serviţi încă o porţie de piure din ăsta bun şi apoi plecaţi spre următorul blog, dar plecaţi sătuli, că mâncarea încălzeşte şi inima!

Poftă bună! ...de gătit, de mânca, de trăit şi de iubit!!!!
                                                                                                                                                                               

Bucătar Real

Deşi nu am început să gătesc de foarte mult timp, din scurta mea experienţă prin bucătărie am putut să îmi dau seama de importanţa vasului în care prepar mâncarea.
Cu cât vasul este mai bun, cu atât şi mâncarea va fi mai gustoasă şi mai savuroasă!
De accea consider că orice fel de mâncare gătit în vasele Pyroflam® va avea un gust extraordinar, tocmai datorită calităţilor deosebite a acestor recipiente de gătit:

• Rezistenţă termică cu 70% mai mare decât cea a produselor tradiţionale din sticlă
• Suprafaţă dură, igienică şi neporoasă
• Produsele Pyroflam® din vitroceramică sunt garantate sa tolereze fluctuatii de temperatura de până la 450°C
• Capace din sticlă transparente şi coşul de gătire la abur din borosilicat tolerează puternice fluctuaţii de temperatură de până la 180°C
• Garantia Vitro-Ceramic® de 25 de ani

Dacă toate acestea nu vă conving încă de necesitatea aproape imperioasă de a avea un astfel de vas în bucătăriile dumneavoastră, cu siguranţă că următoarele o vor face:

•  nu se ciobeşte, zgârie sau deformează
•  nu se pătează şi nu reţine mirosuri
•  işi păstrează aspectul de nou
•  arată bine pe orice masă şi la orice ocazie
• permite urmărirea stadiului de gătire
•  poate fi folosit pe/în orice produse electrocasnice de bucătărie (cu excepţia celor cu inducţie)

Şi dacă nici toate acestea nu vă conving, atunci cu siguranţă design-ul modern, simplu şi rafinat o va face! Pentru că ştim cu toţii  că o bună bucătăreasă este în esenţă o femeie rafinată, adeptă a bunului gust, a lucrurilor practice, cu o frumuseţe şi utilitate aparte!

 Pe mine m-au fermecat din prima aceste vase cu totul şi cu totul deosebite, atât de simple şi totuşi atât de complexe, potrivite în bucătăria oricui, fie o simplă gospodină ce îşi iubeşte familia şi doreşte să o răsfeţe cu ce e mai bun, fie în bucătăria celei mai experimentate bucătărese! Şi ce poate fi mai îmbucurător pentru pătimitele de bucătărit, dornice să achiziţioneze ce e mai bun pentru familiile lor şi pentru ele decât super promoţia la aceste vase din magazinele Real!

Şi pentru un strop de inspiraţie, să vă împătăşesc şi vouă ce reţetă aş prepara într-un astfel de vas!

Pui umplut, pe pat de cartofi

Pentru această reţetă aveţi nevoie de:

- 1 pui întreg
- sare, piper
- un borcan de ciuperci
- o conservă mică de porumb
- morcovi
- o gutuie
- un măr
- pătrunjel (sau mărar)
- 100-150 g de brânză
- ulei
- cartofi

Preparare:

Spălaţi bine puiul, umpeţi-l cu ciupercile tăiate mărunt, gutuia şi mărul tăiate cubuleţe, pătrunjelul tocat, brânza rasă şi condimentată după gust şi morcovii tăiaţi rondele.
În vasul de ceramică aşezaţi cartofii tăiaţi cubuleţe, presăraţi cu sare, piper şi puţin unt.
Înainte de a aşeza puiul pe patul de cartofi, ungeţi-l cu ulei şi masaţi-l bine cu sare şi piper! Aşezaţi-l frumos pe tronul lui din cartofi şi serviţi-l cu un pahar de vin alb! Daţi totul la cuptor şi aşteptaţi răbdători să se facă!
Serviţi direct din aceste vase fermecătoare, alături de o salată de sezon şi un pahar rece de vin!

Ce poate fi mai bun de atât!

Porumbelul norocos

Undeva pe la începutul lunii decembrie (2011), când mă întorceam de la facultate împreuna cu prietenul meu, am găsist un porumbel pe jos. Presupunând că e rănit sau bolnav ne-am apropiat de el şi nu mare ne-a fost mirarea când am reuşit să îl prindem! Abia se ţinea pe picioare sărăcuţul... Ne-am învârtit noi pe acolo, unde să îl punem, ce să facem cu el, pe unde să îl lăsăm, dar ne-am răzgândit repede, pentru că zona era plină de pisici. Aşa că l-am trimis pe Vlad să caute o cutie de carton  pe la magazinele din jur, cât timp stăteam eu cu porumbelul în braţe, să nu il mănânce pisicile. Până să se întoarca prietenul, au venit alte colege de facultate care au stat cu mine şi au dădăcit şi ele porumbelul, fiecare încercând să facă ceva să îi fie mai bine. Când s-a întors Vlad, l-am pus în cutie şi am plecat mai departe. Până să ajungem la colţul străzii ne-am decis că trebuie să îl ducem la veterinar. Ne-am înumărat banii din portofel, am calculat, am socotit, nu eram noi prea bogaţi, dar am zis că pentru o faptă bună merge. Am căutat vreo 20-30 de minute un cabinet veterinar prin zona respectivă şi nimic! Şi mai trebuia să ajungem şi la ziuna unei prietene în aceeaşi după-amiază. Şi cum ne învârteam noi pe acolo, mi-a venit geniala idee de a duce porumbelul la Facultatea de Medicină Veterinară! Noroc cu Vlad care e din Bucureşti şi ştia cum să ajungem până acolo... Aşa că am luat-o frumuşel pe jos, de la Eroilor, până la Facultatea de Medicină Veterinară. Cu porumbelul care o bună bucată de drum se tot răzvrătea şi zbătea în cutie...până s-a resemnat sau şi-a dat seama că nu vrem să îi facem nimic.
Şi aşa am ajuns cu domnu sau doamna, nu ştim ce era la urgenţe! Unde am avut norocul să dăm peste o doamnă doctor foarte amabilă şi dedicată meseriei, care ne-a ajutat deşi ieşise din tură şi nu avea nicio obligaţie faţă de noi şi de un porumbel, ca toţi porumbeii!
L-a consultat şi ne-a informat că drăguţul e răcit! Ne-a prescris nişte vitamine şi antibiotice, pe care ni le-a şi dat, pe gratis! De fapt întreaga procedură medicală a fost pro-bono! Şi aşa ne-am pricopsit noi pentru câteva zile cu un porumbel gripat, căruia trebuia să îi administrăm medicamente pe cale orală! 
Vă daţi seama că se făcuse târziu... însă ce nu ştiţi e că...domnişoru porumbel a ajuns până în Băneasa!!! S-a plimbat cu autobuzu până în Unirii....şi nu vreţi să ştiţi cum se uita lumea din RATB când din cutia noastră mai ieşea câte o aripă!
Noroc că de la antibiotic i se făcea somn, iar la metrou a adormit! Şi în autobuzu dinspre Aviatorilor spre casa lui temporară!

Am ajuns la apartament, eram deja în întârziere... dar nu puteam lăsa porumbelul chiar aşa... de izbelişte! Aşa că du-te, caută altă cutie, una mai încăpătoare, ca să aibă domnu spaţiu de întindere a aripilor fără să aibă parte de vriun accident! Pune-i mâncare, caută salată! Că din verdeţuri îşi iau ei apa necesară! Aranjează-te şi porneşte la petrecere! Şi trebuia să ajungem undeva în regie... am ajuns....într-un final, însă după vreo oră a trebuit să plecăm spre altă destinaţie (obligaţie).
Când am ajuns noi acasă domnu deja se simţea mult mai bine, îşi umpluse guşa cu mâncărică...se uita vioi prin jur...aşa că i-am mai pus ceva mălai şi ne-am dus la somn. Ca dimineaţa următoare să ne dea deşteptarea dis de dimineaţă cu triluri vesele....
De vis, ce să mai zic, mai ales că era şi week-end!

Dar partea cea mai drăguţă a fost când a trebuit să îi dăm medicamentul. Iubitul meu, neexperimentat în domeniu nu a reuşit să îl facă pe domnişor să ia pastilele, aşa că l-am pus pe el să îl ţină, iar eu i-am deschis pliscu şi i-am dat siropelul! Norocum meu că am avut grijă de numeroşi pui de găină şi  nu numai, ca să ştiu cum să mă port cu aceste înaripate. Şi iar s-a cuminţit porumbelul nostru. Dar, după-amiaza deja prezenta semne vizibile de plictiseală şi dorinţă de a zbura spre înaltul cerului, mai ales că îşi auzea nişte fraţi, de afară! Noaptea s-a agitat atât de tare, că am crezut că îşi ia zbboru cu tot cu plasa după cutie! Aşa că ne-am decis că e cazul să îi dăm drumu imediat ce se face dimineaţă! I-am administrat şi ultima doză de medicament, l-am pus în prima cutie şi am pornit spre Herăstrău!
Nici nu vă imaginaţi cât de bucuros era când a simţit că e afară! Cânta de mama-focului din micul lui "ratb" uman! Părea atât de încântat, că am zis să ridicâm puţin capacul să ne uităm la el! Şi când a văzut cerul, dus a fost! Lumea din jur s-a cam speriat, când s-a trezit cu un porumbel ieşit de undeva din braţele unora, ca din jobenul magicianului! Dar porumbelul nostru dădea fericit din aripi, cântând parcă în semn de mulţumire şi pierzându-se în văzduh!
Ce s-a ales de el, nu mai avem de unde ştii, însă, a fost un porumbel al naibii de norocos! În primul rând câ l-am găsit noi, înaintea pisicilor, dar poate cel mai important, că a dat peste o femeie atât de dedicată muncii ei, ca doamna doctor Preda Cristina!

Usor de crosetat, in sfarsit la toate chioscurile

Poate ca va mai amintiti ca am vorbit despre revista Usor de crosetat, in posturile mai de la inceputul acestui blog. Daca nu, puteti gasi amanunte aici.
Ei bine, acum e oficiala treaba! Revista  a aparut in sfarsit la toate chioscurile din tara! Cum se explica acest lucru?! Ei bine, dupa ce am cautat, investigat, cercetat ce se intampla cu aceasta revista, asta dupa ce am constatat ca dupa numarul 4 nu a mai aparut niciunul, pe nicaieri, am aflat marele mister!
Totul consta in strategia de marketing a firmei. Astfel, au fost distribuite pe piata cateva numere, in anumite zone ale tarii, fara publicitate, fara nimic, pentru a se vedea, statistic vorbind, cat, cum si daca se cumpara! Din aest motiv nu gaseam revista oriunde, iar dupa primele 4 numere nu au mai aparut pe nicaieri.
Se pare ca, din fericire, a prins la public si la distanta de cateva luni, 6 sau 7, a aparut oficial!!! Si nu pot spune decat ca acest lucru ma incanta, pentru ca e o revista utila, practica, cu sfaturi practice si lectii de cum sa faci lucrurile cat mai corect!
Din fericire am primele patru numere, fapt ce ma scuteste acum, ca o luna sa cheltui niste bani, dar va spun sincer ca abia astept numarul 5!!! Chiar daca se gasesc pe net modele gratuite de pulovere, gentute, fulare, consider ca e util sa avem in casa si o astfel de revista! Si nu ii fac publicitate, doar consider ca e ok sa fac o prezentare a acesteia!
Un singur lucru am de obiectat fata de ea! Lanica pe care o primim la fiecare numar este foarte aspra! E adevarat ca acest lucru se datoreaza continutului mare de lana din compozitie, dar mie sincer, imi displace. Si asta pentru ca nu suport lucrurile aspre, care zgarie! Fapt ce m-a determinat sa crosetez patratelele pentru paturica din alta lanica, achizitionata din magazinele de specialitate. Mai ales ca sunt sigura ca pentru cei care au copii prin casa, in momentul in care patura va fi terminata, va deveni un adevarat obiect de joaca, iar o lanica prea aspra cred ca nu ar fi pe placul celor mici....
In rest....nu prea am nimic de obiectat....e frumos structurata, la un moment dat pe parcursul colectiei o sa apara si un dosar special cu ajutorul caruia putem tine revistele impreuna, fara sa le ratacim, modelele sunt bine explicate, deci chiar si o persoana care nu a mai avut nicio tangenta cu ceea ce numim crosetat, poate invata cum sa o faca!
Una peste alta, e o revista care e utila in casa... daca te intereseaza cat de putin lucrul de mana!
Si daca va intereseaza sa stiti mai multe detalii despre aceasta noua revista, puteti accesa acest link .

Povestea lu' Nae, cocoşul...

Pesemne că deja ştiţi cu toţii ce iarnă a venit peste întreaga ţară şi ce veştmînt gros şi-a scuturat peste sate, oraşe, etc., etc.. Ei bine, nici satul bunicilor mei nu a scăpat de vizita neanunţată a iernii şi nici de gerul năprasnic adus de ea. Şi cel mai afectat de nazurile naturii a fost Nae, cocoşul stăpîn peste micul lui harem de 10 găini cu pene colorate şi posterioare dolofoane...
Deşi bunicii s-au preocupat cît au putut ei de bine să le pregătească o locuinţă călduroasă, bine dosită, departe de ninsoare, viscol şi ger, Nae a cam fost atins de vitregiile de afară!
Şi ştiţi ce i s-a întămplat!!
I-au îngheţat creasta şi bănuţii, care pe cuvînt de onoare, sunt cei mai mari pe care i-am văzut pînă acum la un cocoş....şi am vîzut destui la viaţa mea.
Vă daţi seama că imediat s-a instituit stare de alertă la noi în gospodărie, iar Nae cocoşul a fost stransportat de urgenţă nu pe o targă, ci într-o cutie de carton în casă, la căldurică şi pus imediat pe tratament...unguent de cîteva ori pe zi pe creastă şi bănuţi...

El e Nae, aproape vindecat...desigur, îşi va pierde o bună parte din frumoasele podoabe, dar a scăpat cu viaţă...are cu ce să se mîndrească la drăguţele lui...
Dar poate că vă întrebaţi şi voi cum de s-a întămplat aşa ceva cu biata orătanie sau cum de găinile nu trec şi ele printr-o experienţă de genu... Ei bine, şi noi ne-am pus aceeaşi întrebare, ba chiar ne-am stors ceva timp creierii, pînă am reuşit să elucidîm misterul!
Domnu Nae, îşi uda podoabele cînd se adăpa şi de la gerul de afară îi îngheţa apa pe creasă şi bănuţi...şi de aici şi tragedia!
Aşa că acum domnul stă toată ziulica în casă, în apartamentulu lui de 3 stele, iar seara se duce la mîndruţele lui...să doarmă împreună! Asta pentru că noaptea nu le dau bunicii apică. Iar dimineaţa Nae e adus în casă, cu mîncărică şi tot ce mai vrea el, iar o dată la cîteva ore i se serveşte cu căniţa apă! Bunicu ţine cana, bunica are grijă ca domnul să nu se mai ude....iar tot ce trebuie să facă Nae e să se vindece!

Nae în drum spre regatul său, bine hrănit şi adăpat, pregătit să îşi întălnească soţiile mult iubite! După cum vedeţi s-a obişnuit cu prezenţa oamenilor prin preajma lui, la fel de mult îi place în casă, la căldurică, iar situaţia sa nu cred că o să se schimbe pîn la primăvară, aşa că Nae o să ajungă mîine-poimîine să se creadă om...

Nae vă salută şi vă sfătuieşte să aveţi grijă de crestele voastre!