Ghemotocul din neant II

După cum vă spuneam ieri, am început să scriem o mini-serie de istorisiri în legătură cu pisicuţa găsită în lanul de grâu. În mare pentru că vrem să avem consemnată evoluţia ei, dar şi pentru că vrem ca voi, cititorii, să vă delectaţi şi cu altceva, ceva diferit! Şi dacă pentru noi ghemotocul ăstă mic şi pufos a reuşit să facă o schimbare, am zis să o împărtăşim şi cu voi: face miracole!
Dacă încă nu ştiţi despre ce vorbesc, prima parte a seriei Mitzi în vieţile noastre o găsiţi aici.
Ieri rămăsesem la partea în care cei doi cavaleri neînfricaţi au început cursa pe şolelel României pentru a aduce pisicuţa în Bucureşti, acasă la mine (mă rog, casa mea provizorie).
Aşa că... de aici preiau eu ştafeta pentru un moment şi să vă povestesc.... dar nu mai înainte de a vă prezenta vedeta!

După ce prietenul meu m-a sunat să mă anunţe de găsirea pisicuţei şi după ce am trecut peste frământările şi luptele interioare cu mine, dar mai ales cu logica, am scos laptele din frigider, l-am lăsat să se încălzească pe blatul de la bucătărie şi am aşteptat.... Făcând totuşi un lucru inteligen în timpul ăstă: am anunţat-o pe mama că o să aibă o nepoată blănoasă şi slavă Domnului, a avut o reacţie mult mai bună decât am sperat.
Între timp au ajuns şi haiducii mei cu minunata cutie de pantofi în care se afla pisicuţa. Vă spun drept, am avut şi am crescut pisicuţe de când eram în burta mămicii (şi nu vă mint, totul a început cu Aşchiuţă), dar când am deschis cutia asta şi am văzut drăgălăşenia aia atât de micuţă m-am îndrăgostit pe loc! Nu că ar fi un lucru prea greu de obţinut la mine, din moment ce ador toate pisicile din lume. Ideea e că ghemotocul îl are pe vino'n coace. I-am dat să bea nişte lăptic, apoi am început să o perii cu o periuţă de dinţi ca să imit limba aspră a mămicii ei, moment în care am observat că este lovită!
Cei care o lăsaseră în câmp să moară, nu au avut nici măcar bunul-simţ să o lase într-un mod uman, cel mai probabil o aruncaseră din maşină, iar pisicuţa fiind foarte mică, deci fără reflexe, a căzut în botic şi toată pielicica maxilarului inferior i se desprinsese şi îi era strânsă sub bărbie, iar dinţişorii de jos erau toţi dezgoliţi. Era comică, aveai impresia că râde tot timpul, dar nu era ceva normal, aşa că am decis pe loc, cu Vlad, desigur, să iau pisica şi să mergem la el, căci are în apropierea case un veterinar pe care îl cunoaşte.
Deoarece băieţii erau cu bicicletele, eu,împreună cu pisica a trebuit să o luăm pe jos, iar ei cu frumoşii lor cai de carbon. Imaginaţi-vă o pişpirică (adică eu), o cutie de pantofi miorlăitoare, o oră târzie în noapte (aprox. 10 şi ceva) şi feţele oamenilor! Aşa că Mitzi a fost plimbată cu metroul, a învăţat cum se schimbă magistralele, apoi s-a plimbat şi cu autobuzul. Iar eu am fost urmărită de un ciudat... de care am scăpat doar când l-am rugat pe Vlad să mă aştepte în staţie şi când a văzut ciudatul că sunt însoţită a făcut stânga împrejur.
Mitzi mititica, deşi nu ar trebui să fac copilul de râs, de frica metroului (zgomotul infernal specific) a făcut şuşu pe ea!
Bun, am ajuns noi la Vlad, i-am mai dat pişpirelului ceva de mâncare şi i-am pregătit căsuţa în care urma să doarmă. Iar noi, ne-am pus să învăţăm pentru examenul de a doua zi şi să îi găsim un nume păroşeniei!
Şi de la norocel, muchi, puişor şi altele, am ajuns la Mitzi! Mitzi, de la coana Mitza biciclista, că doar de, bicicletele au fost salvarea ei!
Iar a doua zi, la ora 6, Mitzi ne-a dat trezirea... Dar asta este deja o altă poveste!

Până data viitoare, vă lăsăm o poză cu pufoşenia!