Este un moment, când cel aflat pe
moarte ia o gură de aer. Se bucură de ea ca de un elixir sfânt, atât de
preţios! Acea gură de aer, ea singură şi numai ea, pare să-l umple de viaţă...
o vigoare atât de străină morţii.
În acea clipă, în acel moment de
cumpănâ, mai scurt decât bătaia de aripi a unui fluture, când timpul pare că a
stat în loc, ai crede că şi-a revenit!
Apoi, muribundul deschide ochii... şi tot ce mai poţi citi în ei, e resemnare!
Resemnare în faţa inevitabilului, a Morţii!
În ochii lui citeşti nu cuvinte de
rămas-bun, ci un sfâşietor “adio”,
iar în ochii aţintiţi asupra-i,
amalgam de emoţii: şoc, furie, iubire şi uneori... doar vid!
Mereu m-am întrebat ce anume se
petrece în clipa aceea, răstignită parcă pe fitil de lumânare. Cu câtă sete
înghite muribundul pocalul plin de aer ce viaţa i-l întinde, cu cât dor şi
patos îşi umple pipetul de miracolul fragil al vieţii... Ştie el oare că e
ultima sa clipă; vrea să-nghită, să-nchidă-n sine viaţa toată, sau e în fapt,
eliberearea sufletului?!
Cu ochii închişi, asemenea unui îndrăgostit, îi dă un ultimo
sărut vieţii? Este atâta împăcare, atâta calm şi linişte… şi totuşi simţi cum
pluteşte-n aer deznodământul unei drame.
Şi-şi
deschide ochii! Ochi de vid şi despărţire… ştii că nu a mai rămas nimic! Apoi, se stinge, asemeni unei
ploi de vară, lăsând în urmă lacrimi- râuri şi şiroaie, suflete rănite, case
răvăşite-cuiburi părăsite!
El pleacă…,
nu mai ştie, însă în urmă-i doar dor şi vijelie…
Şi nu
credeam ca pân-acuma să văd atâta moarte în cât să pot a spune cum stă la
căpătâie, de veghe, privind indiferent la drama ce se joacă, aşteptând cuminte,
ca un alt suflet să-şi adauge la şiragul cenuşiu de perle- ea, Moartea!
Dar viaţa,
m-a dus pe drumul ăsta, un spectru prin spitale, veghind şi eu ca Moartea, la
capete bolnave.
Ea- aduce
iarnă, eu- ofer alinare… rău nu e fără bine, suferinţă făr de alinare. Noi,
halite albe, adesea fără nume, doar chipuri memorate-n albumul vieţii, purtând
pe mâini gingaşe, un strop de alinare!
Surâsuri amorţite de vaiet de durere, când dulce alinare,
când crudă neputinţă! Şi totuşi, împăcaţi c-aducem stropi reci de rouă pe
pietre de morminte…
Vedeţi,
cunosc prea bine privirea resemnării, ştiu să citesc în irişi decizia plecării.
Şi n-am crezut vreodată, c-am să regret în viaţă, puterea de a şti, cine
urmeaz-a fuge!
Dar într-o
primăvară, cu cântec de cocor şi soare cald de mai, am ştiut că-n viaţă, nu-i
blestem mai mare a-i alina pe alţii, dară nu şi pe tine.
Sclipiri
d-argint şi soare, jucau pe valul mării, cântec şi veselie, parfum de liliac şi
prospeţimea vieţii… Şi parcă din neant, te-am zărit pe Tine! Acelaşi chip de înger, acelaşi surâs dulce, de parcă anii
vieţii pe tine te uitase…
Ce dulce
revedere, cuvinte de iubire, fărâme de ţi-aduci aminte! S-a dus şi soarele şi
cântul, pe cer au apărut stele, iar noi ne purtam iară, ca-n prima primăvară!
Şi ne-am
oprit sub lună, ea chipu-ţi lumina; două făclii albastre, aprinse de dorinţă.
Eram ca fermecată, iarăşi îndrăgostită, plutire şi speranţă, visam la încă-o
şansă!
Dar vai, ce
crudă-i viaţa! Acum îţi dă mieroasă să sorbi cu încântare din cupa fericirii,
ca mai apoi tribut tu să-i plăteşti cu lacrimi.
Cum mă
priveai atuncea, dorinţă pătimaşă… o, sfinte, aceeaşi groaznică privire a
muribundului în faţa Morţii!
M-ai luat uşor de mână, m-ai strâns atent în braţe… şi
inima-mi plângea tăcută-n pieptu-mi… Vroiam să sper la noi, dar cunoşteam prea
bine privirea resemnării!
Am stat la
tine-n braţe, oh, dulce cazemată, parfum de fericire şi dragoste curată- o
clipă doar îmi va mai rămâne la anii bătrâneţii.
Am fost un
singur suflet sub bolta argintată, doi oameni, doi străini aproape, dar inimile
noastre, au devenit atuncea UNA!
Eu am rupt
vraja, când ţi-am luat mâna-n mână şi te-am privit în ochi- albastru cer de
mai.
M-am
ridicat pe vârfuri şi am depus pe frunte-ţi, cu mare pioşie, o caldă sărutare,
şoptindu-ţi la ureche “ştiu
că renunţi la mine...”
M-ai strâns atunci în braţe cu-atâta-nsufleţire, m-ai luat
la pieptu-ţi cald ca într-o ocrotire. Sărut de foc mi-ai dat atuncea de parcă
într-o clipă, vroiai ca viaţa toată s-o pui în sărutare. Şi patos şi dorinţă,
atâta exaltare, când două guri cu poftă s-au întâlnit sub aştrii!
Cât aş fi
vrut ca timpu’ atunci să se
oprească, să nu mai existăm decât înlănţuiţi de patimă nebună!
Şi totuşi...
ne-am deschis ochii! Doamne, ce durere m-a cuprins de-o dată! În ochii noştrii
am văzut Agonia, nu dulce-a
resemnare...
O adiere rece a pus timpu-n mişcare,
doi oameni în clepsidră, când tu curgi spre vale, eu-s în vârf de culme.
Ne mai ţineam de
mână, încă mai era luptă, dar anii, timpul, lumea- ridicau repede ziduri! Simţeam cum mâna vieţii mă trage
dinspre tine- priviri deznădăjduite eu aruncam spre tine.
Nu aşteptam decât
să spui „rămâi”, dar în
urma-mi ai închis uşa; singur cu deznădejdea ai rămas să-ţi împarţi soarta!
De-atuncea, doi muribunzi prin lume,
prieteni cu deznădejdea călătorim prin viaţă, pe alţii alinându-i...
Şi-am înţeles atuncea, însemnătatea
care o ia viaţa-n mintea celui aflat pe patul morţii!
!!!!!!!! Textul îmi aparţine!!!!!!!! Asupra fotografiei utilizate nu deţin drept de autor!!!!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu